Proiectul "Oameni fără măști"

•••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••

🎭 Proiectul “Oameni fără măști” a luat naștere din dorința de a arăta lumii (și, în special, fetiței mele) că frumusețea stă în naturalețe, în autenticitate, și nu în filtre, în machiaj excesiv și photoshop. Și s-a transformat într-un dialog pe care îl am cu oameni faini de la care învăț mai multe despre cum să ne creștem fetele, despre feminism, despre parenting sau despre măștile pe care ni le punem 🎭

••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••• 

✅ Invitata mea de azi este Luciana Ciacîru, psihologă cliniciană. În timpul formării în psihoterapie integrativă a început să lucreze cu copiii cu autism și s-a îndrăgostit de lucrul cu ei. Au trecut 9 ani de atunci și îi place la fel de mult și deși între timp a început să lucrez și cu adulți, lucrul cu copiii rămâne primea sa iubire în materie de job. Iubește arta, natura, teatrul și cărțile. E o persoană deschisă și mereu curioasă, cu o perpetuă dorință de a crește.

🟡 Luciana, mi-ai povestit că perioada liceului a fost cea mai neplăcută din viața ta pentru că erai foarte slabă și mulți colegi făceau mișto de acest lucru. Ce simțeai atunci și cum te-au afectat în acea perioadă aceste remarci negative?

🟢 Da, a fost o perioadă care m-a marcat profund. Bullying-ul a lăsat răni adânci care mi-au deformat mult imaginea de sine. Efectele s-au întins pe ani și am lucrat mult la mine pentru a fi bine cu mine și a accepta felul cum arat. La momentul respectiv nu aveam suficient discernământ cât să înțeleg că e perfect în regulă să fii slabă și nu are nicio legătură cu cine ești de fapt. Am simțit multă rușine și umilință, fapt care mă făcea să cred că e ceva în neregulă cu mine, că sunt 'greșită' doar pentru că sunt slabă. Ăsta e efectul bullying-ului în general. Din păcate, la vremea aia nu era atât de conștientizat acest fenomen, ba chiar mai mult de atât, era susținut și de cadrele didactice. 

Observ încă în societate acest dublu standard al greutății și a imaginii corporale care trebuie să recunosc că încă mă cam agață.

Oamenii consideră că e în regulă să îmi spună să mănânc mai mult, să se mire cât sunt de slabă sau să mă întrebe fără vreo reținere dacă am vreo problemă medicală.

Să întrebi pe cineva slab de ce nu se îngrașă este la fel de lipsit de respect ca atunci când întrebi o persoană supraponderala de ce nu slăbește. Să-i spui unei persoane slabe că ar trebui să mănânce mai mult este la fel de intruziv și nepotrivit ca a-i spune cuiva să mănânce mai puțin.

Fiecare are poate propria luptă cu kilogramele și cu imaginea de sine chiar dacă nu e în sensul în care e și a ta. Cred că încă mai avem nevoie de multă educație în acest sens.

🟡 Ce sfaturi le-ai da unor adolescenți care trec prin episoade similare? Ce sfaturi le-ai da părinților acestor copii?

🟢 Hm, nu cred dacă sunt în măsură să dau sfaturi. Pot spune doar ce m-ar fi ajutat pe mine în perioada aia. Cred că m-ar fi ajutat să am o încredere în mine mai bine clădită anterior. Încredere care se construiește atunci când crești într-un mediu unde iubirea nu e condiționată de performanță sau presărată cu comparații, ci unde ești iubit doar pentru că exiști. 

M-ar fi ajutat să am în jurul meu modele de oameni asumați, modele care să mă inspire să cred în mine. Oameni care să îmi cultive încrederea prin explorarea calităților.

Cât despre părinți, cred că m-ar fi ajutat să avem o relație apropiată și deschisă. Consider că este esențial ca părinții să ofere susținere și prezență. Și aș sublinia prezență, prin care înțeleg 'sunt aici, te văd, te aud, te înțeleg'.

🟡 Ce răni au lăsat în tine această perioadă din adolescența ta și cum ai ajuns să îți apreciezi corpul în cele din urmă?

🟢 Imaginea mea de sine a fost puternic zguduită. La un nivel inconștient implicațiile erau mult mai adânci. Credeam că eu nu merit să fiu iubită, să fiu apreciată sau acceptată așa cum sunt pentru că sunt greșită. Îmi uram corpul și eram furioasă pe mine că nu reușesc să iau în greutate. Nu-mi plăcea să mă uit la mine în oglindă. O lungă perioadă de timp, mi-a fost greu să accept orice fel de compliment, mai mult de atât, simțeam rușine de fiecare dată când cineva îmi zicea ceva frumos pentru că în capul meu rulau mesaje atât de negative despre mine. 

Să ajung să schimb perspectiva din care mă privesc și ce gândesc despre mine s-a întâmplat în timp și cu mult ajutor din exterior. 

A fost interesant cum s-au întâmplat lucrurile. Chiar la scurt timp după ce am plecat din orașul natal, când eram în facultate, am fost abordată de o agenție de modelling. La început mi s-a părut o glumă proastă, dar s-a dovedit că nu e și așa am ajuns să fac câteva catwalks, afișe și reclame pe perioada cât am fost la facultate. Ceea ce a fost de necrezut pentru mine. Venind după ani în care doar s-a ridiculizat felul în care arat, să ajung să fiu apreciată a fost o mega schimbare. 

Dar asta nu a fost suficient. Cred că la un nivel superficial m-a ajutat să mă simt mai bine, dar mesajele introiectate anterior erau încă destul de puternice. 

Schimbarea monologului interior, descotorisirea de sentimentele alea grele și acceptarea au fost procese de lungă durată. Treptat am ajuns să mă înconjor de oameni care mă apreciau și vedeau în mine părți pe care eu nu reușeam să le accesez. Apoi faptul că am intrat în câmpul psihologiei și al psihoterapiei, am început să citesc cărți, să fac terapie și dezvoltare personală; toate acestea m-au ajutat să îmi lucrez acea rană care treptat s-a vindecat, dar tot a mai rămas o cicatrice. În sensul în care sunt în continuare destul de sensibilă la subiecte ce țin de bullying sau body shaming în jurul meu sau în societate.

🟡 Bullying-ul și body shaming-ul par că se află în acest moment la cote mult mai înalte decât în trecut, mai ales din cauza rețelelor de socializare. Ce se află în spatele bullying-ului, ce îi determină pe unii copii să fie bully?

🟢 Da, acum vorbim și despre ciberbullying, fenomen care ia amploare pentru că anonimatul online-ului oferă curaj și dezinhibare. Trebuie să înțelegem, în primul rând, nevoile și cauzele din spatele acestui comportament. În general este nevoia de a se simți în control, de a se simți important, de a deține puterea, la bază stând sentimentul de neputință de fapt.

🟡 Cum pot fi ajutați acești copii? Pot să înțeleagă ei că prin comportamentul lor pot lăsa răni adânci în sufletul altor copii?

🟢 Trebuie să privim în mediile acestor copii, familial, educațional, social și la relațiile lor din cadrul acestor medii. Cu toții avem nevoie să fim auziți, apreciați, iubiți, validați. Când copilul se simte umilit, respins sau rușinat în relațiile lui semnificative, acest dezechilibru se va vedea în alte relații ale sale (cu colegii sau cu frații sau copiii mai mici) unde va încerca să "repare" aceste sentimente profunde de a se simți mic sau nevăzut. Asta fiind doar una dintre cauzele posibile.

Deasemenea lucrul în echipă mi se pare esențial. Profesorii, educatorii, părinții și psihologii școlari ar trebui să fie implicați în egală măsură atât în combaterea, cât și în prevenirea bullying-ului. Dar din păcate chiar ei sunt de multe ori cei care perpetuează acest comportament.

🟡 Lucrezi mult cu copiii cu autism. Am citit recent o carte scrisă de Naoki Higashida, un tânăr japonez care are această tulburare, și mi-a plăcut mult următoare frază: “Nu este nevoie să simți nicio rușine doar pentru că look-ul tău „cel mai bun” arată diferit de cele ale altora”, o frază care e valabilă pentru toți oamenii de fapt. Tu ce lucruri faine ai învățat din interacțiunea cu acești copii?

🟢 Ah! Cartea "Motivul pentru care sar"? Este o carte tare emoționantă pe care am citit-o în mare parte cu lacrimi în ochi și care m-a impactat foarte tare. După ce am citit-o m-am dus și mi-am cerut iertare de la toți copiii cu care lucram.

Revenind la întrebarea ta, cred că cea mai importantă lecție pe care am învățat-o în toți acești ani lucrând cu ei este aceea că am înțeles ce înseamnă cu adevărat conexiunea cu o altă persoană. Că este o legătură atât de profundă, care nu are nevoie de cuvinte sau nici măcar de cogniție. Încrederea, prezența, susținerea, autenticitatea sunt lucruri pe care nu trebuie să le explici, nici măcar să le înțelegi. Pur și simplu le simți. Noi oamenii suntem capabili să comunicăm la niveluri mult mai profunde decât cele ale limbajului. Rezonanța are loc într-un substrat pe care nu cred că avem încă abilitățile necesare să îl înțelegem. Am învățat, de fapt, mai bine zis, m-au învățat să privesc dincolo de aparențe, dincolo de o dizabilitate sau un comportament. Și printre multe altele, m-au învățat să cred. Mereu am zis că ei m-au învățat pe mine mai multe decât i-am învățat eu pe ei și de departe lecții mult mai importante.

🟡 De ce ai simțit nevoia să le ceri iertare?

🟢 Le-am cerut iertare pentru că nu i-am înțeles și pentru că în continuare nu pot să înțeleg pe deplin ce se întâmplă în interiorul lor. Le-am cerut iertare că le cer să se schimbe, că le cer să fie ca noi, le cer să se integreze într-o lume pe care nu o înțeleg și care nu îi înțelege. Le-am cerut să mă ierte dacă uneori le-am cerut prea mult și am înțeles prea puțin.

🟡 Mă gândesc că părinții acestor copii trec prin clipe grele când află că au un copil cu autism. Ce recomandări ai pentru acești părinți?

🟢 Ce le recomand mereu este să nu uite să aibă grijă și de ei. Neapărat! Nu poți da dintr-un recipient gol. De multe ori, se afundă atât de mult în a face pentru copii astfel încât se pierd pe ei pe parcurs. Le recomand mereu terapie, dar dacă nu e mereu posibil, să nu uite măcar să își ia timp pentru ei. Câteva pauze mici în care să se prioritizeze pe ei. De la a face o baie sau o plimbare, sau să meargă la un masaj sau la o cafea, la a petrece timp împreună cu partenerul, sau pur și simplu 5 minute în care să respire și atât. Să ai un copil cu tulburare de spectru este absolut copleșitor. Cred, de asemenea, că e important să cauți suport. Fie că e partenerul (deși recomand să mai fie și altcineva), terapeutul, prieteni apropiați sau alți părinți care se confruntă cu aceeași situație, este important să discuți cu cineva pentru că este un diagnostic foarte greu de dus. Temple Grandin a descris asta foarte bine spunând că "being a parent is a full-time job, but being the parent of an autistic child is a lifetime job".  

Plus că mai e și stigmatul social privind această tulburare. Bine, cred că se aplică în cazul oricărei tulburări de natură psihologică. Societatea privește cu empatie un copil cu diabet, dar se uită urât și se ferește de un copil cu autism ceea ce îi face pe acești părinți să se izoleze de multe ori. De aceea, consider că e important să discuți cu oameni care trec prin aceeași suferință și care duc o luptă asemănătoare cu a ta.

🟡 În încheiere, te rog să îmi spui cum o vezi pe Luciana acum, care sunt principalele învățăminte pe care le-ai asimilat ca femeie până acum și care sunt punctele la care vrei să mai lucrezi.

🟢 Ce am învățat?  Hm, acum trei ani am trecut prin cel mai urât episod pe care l-am experimentat până acum în toată viața mea și după care mi-am revenit destul de greu, pot să spun că încă sunt în proces de recuperare. Scrisesem un text despre cea mai importantă lecție pe care am învățat-o din acea experiență și care este valabilă și acum. Textul suna cam așa:

"Cea mai importantă lecție pe care am învățat-o 

a fost acceptarea. O lecție pentru care mă pregătisem și studiasem mult în trecut dar niciodată nu treceam examenul. Anul acesta a strâns gardurile și forțată de împrejurări, acceptarea a fost ultima soluție. A fost greu, a fost al naibii de greu. Să accept sentimente urâte pe care le experimentam; frica, respingere, panică, îndoieli, neputință, anxietăți și foarte multă durere. M-am străduit atât de mult să le suprim, să le bag sub preș, să mă prefac că ele nu există, că a mea casă e curată doar pentru că strălucea la exterior. Până când preșul ăla a început să scoată praf, atât de mult praf încât abia mai puteam respira(la propriu). Corpul meu îmi spunea: destul! Resursele la care până atunci apelam, nu mai aveau puterea să mă ajute. Să cred în mine părea o iluzie și în praful ăla gros nu mai puteam vedea nici luminița de la capătul tunelului. Într-un final, epuizată fizic și psihic, am acceptat. Am acceptat că e în regulă să nu fii în control mereu, că fericirea nu e o constantă. Că ce ți s-a întâmplat în trecut te influențează, dar nu te definește. Am acceptat că nu le pot face pe toate, că nu pot să ajut pe toată lumea, că toleranța mea ar trebui să aibă limite, că oamenii te iubesc atât cât pot ei, nu cât ai tu nevoie, că nu pot primi de la oameni care nu au ce să ofere, că nu poți să simți și pentru alții. Am realizat că vulnerabilitatea nu este slăbiciune, să spui nu, nu este egoism, că vinovăția este oricând mai bună decât resemnarea și că să ieși dintr-un mediu poate fi remediu.

Am învățat că există în mine și sentimente înfricoșătoare și greu de îndurat, dar care îmi aparțin și care sunt aici să mă învețe ceva dacă și eu învăț să le văd pe ele și să le recunosc. Când le-am acordat atenția de care aveau nevoie, când mi-am dat voie să le simt, când le-am acceptat ca fiind parte din mine, când m-am împrietenit cu ele, ceva magic s a produs: s-au diminuat ca prin minune, s-au integrat și eu am simțit cum e să crești cu adevărat din interior. Am învățat că e în regulă să cazi pentru că atunci când cazi, aripile se deschid."

Cum mă văd acum?

Mă văd pasionată, curioasă și deschisă. Pot să spun că sunt mândră de parcursul meu, chiar dacă, desigur, nu toate alegerile pe care le-am făcut au fost cele mai potrivite, dar învăț în fiecare zi cum să mă tratez și să mă uit la mine cu blândețe și compasiune. Este un exercițiu anevoios și care necesită timp. Azi, singura comparație pe care o fac este cu mine cea de ieri și singurul meu scop e să las lumea un pic mai bună decât am găsit-o.